afară ninge…încet, repede fulgii sunt purtaţi dintr-o parte în alta a cerului pe razele de lumină ale felinarelor…e linişte de parcă în lumea asta nu ar exista foame, nu ar exista razboi sau sărăcie…afară e linişte şi fulgii zboară jucăuşi în neantul cerului…
îmi aduc aminte de o melodie a cântărețului Liviu Bocănilă…”câtă zăpadă ar trebui să acopere urmele paşilor mei plecând”, şi mă gândesc ca profunzimea sufletului omului a fost înlocuită de modernul stricat al prezentului…mă gândesc că dacă vom căuta mai adânc sub zăpadă poate ne vom regăsi sufletele…poate că zăpăda le-a curățat de mizeria nepăsării și a egoismului…
vreau să cred în puritatea albului fulgilor, vreau să cred în omenia noastră, vreau să cred că nu suntem doar roboți ai munci ci și oameni care știu să se bucure cu bucuria sinceră a unor copii, cu zâmbete și chiote nevinovate…vreau să cred că nu am uitat să visăm, să dăruim o parte din noi și celor din jur…vreau să cred în fiecare privire sinceră…vreau să nu îmi fie teamă să fiu om…
