ma doare asteptarea ta…stau in acelasi loc, neclintita, sperand ca vei aparea…insa stiu ca nu o vei face…

mi-am luat ramas bun de la tine…insa mai sper sa te pot imbratisa macar o singura data…

mi-e dor de mangaierea ta…de povata ta si de vocea ta blanda…

o, Doamne, cat de dor inca imi va mai fi de tine…

si astept, astept cu nerabdare acea zi cand te voi putea strange din nou in brate,

cand iti voi putea spune toate gandurile mele ce fremata acum cu putere…

sa iti spun cat de dor mi-a fost si ce mult te iubesc…

sa  iti spun totul si sa te ascult din nou  cum povesteti…

doar tu sti sa imi spui cele mai frumoase povesti…

pentru mine esti aici, insa departe…

pentru toti ceilalti esti doar o amintire…

o umbra ce-a trecut peste pamant…

altii te-au uitat…ti-au uitat dragostea si faptele bune…

insa eu am ramas inghetata in vantul rece…

si inca te astept sa vi…

si nu pot sa iti nici macar un ramas-bun…

si totul trupu-mi urla dupa tine…dar am scapat pe din afara

doar o lacrima si un suspin…

insa mi-e dor si greu de dorul tau

MAMA

îmi aduc aminte de o melodie a cântărețului Liviu Bocănilă…”câtă zăpadă ar trebui să acopere urmele paşilor mei plecând”, şi mă gândesc ca profunzimea sufletului omului a fost înlocuită de modernul stricat al prezentului…mă gândesc că dacă vom căuta mai adânc sub zăpadă poate ne vom regăsi sufletele…poate că zăpăda le-a curățat de mizeria nepăsării și a egoismului…

vreau să cred în puritatea albului fulgilor, vreau să cred în omenia noastră, vreau să cred că nu suntem doar roboți ai munci ci și oameni care știu să se bucure cu bucuria sinceră a unor copii, cu zâmbete și chiote nevinovate…vreau să cred că nu am uitat să visăm, să dăruim o parte din noi și celor din jur…vreau să cred în fiecare privire sinceră…vreau să nu îmi fie teamă să fiu om…